Povestea Zarazei

"Prin 1944, sub cele mai indarjite bombardamente americane, Bucurestiul petrecea la fel ca in anii nebuni ramasi in urma cu doua decenii. Mancarea era ieftina, hotelurile primitoare iar gradinile de vara, Rasca, Otetelesanu si Carabus, dar si Bordeiul, inca de pe atunci asezat la marginea Herastraului, raspandeau pana in mahalalele marginase mirosul de patricieni la gratar si sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone.

Pe Calea Victoriei intrau si ieseau din umbra enorma a Palatului Telefoanelor atat automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibitiei si a lui Eliot Ness, cat si trasuri, asa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sa care lumea bogata a orasului la sosea. Distractiile erau peste tot la-ndemana.

La Opereta canta inca Leonard, circul Sidoli (fara batranul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu in urma, dar cu cele doua fiice ale lui impamantenite aici si maritate cu mari financiari evrei) se lauda, dupa ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, si cu douazeci si patru de cai impodobiti cum nu se mai vazuse pana atunci, iar santanurile atrageau o clientela vesela si petrecareata, intre care distingeai nu rareori ofiteri germani insotiti de femei de lux, femei fara oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe intretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care primeau musteriii.

Una dintre acestea era Zaraza, mai precis Zarada, un nume tiganesc traditional. El inseamna Minunata. Femeia foarte tanara, ce-si facuse intrarea, in seara fatala cand a inceput totul, in localul “Vulpea Rosie” de pe Selari, la bratul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era intr-adevar tigancă, avea faţa aspra, buzele ca de barbat senzual si părul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nucă.

Purta o rochie verde praz, cercei baroc cu strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.

Grupul tăbărâ la o masa rezervata, se ceru sampanie, se facura glume, se râse nepoliticos de tare. Pe mica scena de cabaret dansa o femeie grasa cu un sarpe letargic. Urma un numar cu porumbei dresati. In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti îl însoţira.

Probabil ca acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult in ziua de azi. Unii-si mai amintesc de cantecele lui, dar mai degraba ca sa rada de vocea nazalizata care iesea din patefoanele cu inregistrari extrem de proaste. Pe vremuri, ca sa inregistreze un cantec, cantaretul trebuia sa-si vare capul intr-un fel de goarna de alama, care-i altera complet vocea. La randul lor, placile “Pathe”, chiar si cele de calitate, inregistrate sub sigla “His Master’s Voice”, erau de ebonita si, cu vremea, se fisurau, imbatraneau, iar acul de fier grosolan le zgaria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atat de neobisnuite, au o linie sonora atat de originala si de miscatoare si cuvinte de un kitsch atat de induiosator, incat le iubesti de la prima ascultare. Putini mai stiu ca autorul « Zarazei », al « Ramonei » si al neuitatului, desi uitat, « Aprinde o tigara » a fost Gardel al nostru, atat prin muzica lui, cat si prin viata romanesca pe care a dus-o.

La Vulpea Roşie toată lumea venea pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere Îngeraşul, faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se-ntâlniseră, însoţiţi de malacii lor şi scoseseră cuţitele. Povestea începe însă într-un moment de armistiţiu.
În acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea şic pentru înfăţişarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cântec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l ştia, aşa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică. Era o voce de bărbat întreg, ţi-l puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era uşor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea aspră, gravă şi reţinută:

Ţi-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam în scrisori?
Odinioară
Pe dinafară
Le ştiam uneori.
Scăldate-n lacrimi noi le citeam
Şi-apoi le sărutam.
Visul se curma
Şi-n cea din urmă
Eu nu ştiu ce să-ţi mai scriu..

Ce vrei să-ţi scriu
Acuma, când ne despărţim?
E prea târziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atât le-am repetat…
Ne-am înşelat…

Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotona a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de sampanie la gură si beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolariţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodata. Cântăreţul mai zise două cântece vechi şi se retrase. Ţiganca stătu jumatate de ceas ca pe ace şi ieşi după el. Intră în odaia improvizată a artiştilor, unde dădu peste îmblânzitoarea de şerpi despuiată pe jumatate, gadilată de dresorul de porumbei şi râzând vulgar. Cristian Vasile era la o cârciumă din preajmă. Nu mânca niciodată în localul unde cânta. Îl găsi la carciumă, stând la o masă, singur, cu un pahar de absint. I se aseză în faţă. Băură împreună, vorbiră ore-n şir (ce-şi spuseseră nu vom şti niciodată), se apucară de mână, ascultară înlanţuiţi vioara arsă a unui ţigan bătrân şi, adânc în noapte, plecară amândoi.

În noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea să rămână încă aproape doi ani de zile, fără vre-o trădare şi fără măcar un gând la altul. La rândul lui, căntăreţul nu mai ieşea nicăieri fără “nebuna lui adorată”, cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizează se nascu dupa vre-o jumătate de an de trai zi şi noapte-mpreuna şi are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dâmboviţei:

Când apari, senorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ţi petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat
Şi ai trupul de şarpe, felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi
Dar ai zâmbetul de heruvim.

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marleen a Bucureştilor. Se cânta în berării şi-n adăposturile antiaeriene şi o cântau soldaţii în tranşee. Iar fermecatoarea ţigancă devenise la fel de cunoscută ca şi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic când cânta la Grandiflora (căci se apucase şi ea de această meserie):

- Of! Leliţă cârciumăreasă,
N-ai o fată mai frumoasă
Să mă servească la masă?
- Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost santiclerul meu.

Doi ani trecură ca-n vis şi de-aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevarată. Dupa cum se ştie, artiştii faimoşi din acea vreme - dacă nu şi cei de azi, şi n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gândim la rapperi - erau siliţi să lucreze mână-n mână cu mardeiaşii oraşului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor. Un cântăreţ vestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală.
Smulgându-şi perii de disperare în faţa rivalului sau prodigios, Zavaidoc încerca mai întâi să-l învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând să mai facă vre-un cântec de succes. Pradă unei dezolante lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra dar fu prins. Când mai ieşea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli şi fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată, cum nu mai dădea voie nimanui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. “Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu…” Şi banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu şi el să fredoneze Zaraza. Ideea îi veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumatate închişi de plăcere, cântecul fatal.

A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieşi, dupa obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioşcul din colţ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, iar prin aurul stins al acesteia femeia nu-şi dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decât cârja, ţinută acum sub braţ de un om al lui Borilă, deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un şal de Indii la gât, matahala lepădă cârja şi, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie, o privi în ochi rânjind şi, dintr-o miscare, îi reteză beregata cu şişul de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviţei, unde i se şterseră urmele.O gasiră în zori, cu rochia muiată în sânge, iar cântareţul, care deja răscolise oraşul toată noaptea după ea, fu imediat anunţat. La comisariat - povestea mai târziu poliţistul de gardă din acea zi - Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dădură drumul, se duse ţinta în prima cârciumă şi bău până nu mai ştiu de el. Timp de câţiva ani, mai apoi, li se arăta muşteriilor locul de unde cântareţul muşcase din masă.

Zaraza fu arsă la Crematoriul Învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu şi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, maretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţi, vădea prin geamurile de cristal o frumuseţe de femeie cu ochii deschişi, căci pleoapele cu gene lungi nu voiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urna ce avea, ca toarte, doi îngeri de fier forjat.

Nu trecură nici doua zile şi urna a fost furată din firida ei din interiorul crematoriului. Titluri cu litere de-o şchioapă din gazetele vremii anunţănd furtul urnei. Ceea ce nu s-a ştiut însă niciodata, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Fireşte, după cum bănuiaţi, hoţul n-a fost altul decât Cristian Vasile, cântăreţul, care îşi învinsese, înnebunit de dragoste şi disperare, vechea lui teamă de strigoi.

Intrase-n miez de noapte pe o ferestruică a crematoriului, păşise pe dalele umede, se-mpiedicase de căruciorul cu care se împingeau morţii în cuptor şi, sub sinistra boltă de malachită sculptat, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsese la piept şi-şi apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cântareţul aşeză urna pe-un gheridon din colţul odăii şi, chiar din dimineaţa următoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase, fără-ndoială, sminteala: în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei. Când ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cântareţul şi-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decât să-şi ardă corzile vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul şi din Bucureştiul real, şi din celălalt Bucureşti, fantomatic şi ceţos, din memoria oamenilor.

A rămas doar refrenul etern al Zarazei:

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit,
Câţi au plâns nebuni pentru tine
Şi câţi au murit.
Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,
Să mă-mbătezi mereu,
De a ta sărutare, Zaraza,
Vreau să mor şi eu…"

BIBLIOGRAFIE:

Jeffrix Weblog

Youtube

Wikipedia