Anul trecut, la întoarcerea din Germania, undeva pe la sfârşitul lui februarie, am adus acasă câteva pungi de ciocolată din Elveţia cumpărate din Kreuzlingen. Le-am împărţit prin familie, pe la prieteni, colegi. Au elveţienii ăştia o ciocolată de îţi vine să te urci pe pereţi: o aromă unică, un gust incredibil, ţi se topeşte în gură, Milka de la noi e apă de ploaie în comparaţie cu ce au elveţienii. Cât a costat? Don't ask! Oricum a meritat. M-am simţit ca un căpşunar din Spania care aduce acasă în vacanţe tot felul de daruri pentru cei dragi. Sau ca Băsescu când aducea blugi de contrabandă cu vaporul înainte de 1989.
Tot în Elveţia, în Kreuzlingen, am fost pentru prima dată să patinez, împreună cu grupul de studenţi români din Konstanz. La sfârşit am băut un vinuţ fiert (decembrie 2008). A fost bine şi în Austria în cele două săptămâni ale lui iulie 2008, dar şi în cele aproape cinci luni petrecute în Germania. Am fost întrebat insistent cum mă simt la întoarcerea în România. De fiecare dată am răspuns că trebuie să te readaptezi că altfel mori în jungla şi batjocura de la noi. Oricât ţi s-ar deschide mintea după nişte experienţe culturale de acest tip, odată întors în România, trebuie să înveţi din nou să taci şi să înghiţi pentru că altfel nu rezişti. N-ai cu cine şi mai ales n-ai cum.
Tot în Elveţia, în Kreuzlingen, am fost pentru prima dată să patinez, împreună cu grupul de studenţi români din Konstanz. La sfârşit am băut un vinuţ fiert (decembrie 2008). A fost bine şi în Austria în cele două săptămâni ale lui iulie 2008, dar şi în cele aproape cinci luni petrecute în Germania. Am fost întrebat insistent cum mă simt la întoarcerea în România. De fiecare dată am răspuns că trebuie să te readaptezi că altfel mori în jungla şi batjocura de la noi. Oricât ţi s-ar deschide mintea după nişte experienţe culturale de acest tip, odată întors în România, trebuie să înveţi din nou să taci şi să înghiţi pentru că altfel nu rezişti. N-ai cu cine şi mai ales n-ai cum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu