Dă-mi, nene bani de pâine. Ce să fac eu cu o pâine? Am cerut bani de pâine!

Acest banc, care are în centru un copil cerşetor, arată pragmatismul unor categorii sociale zise marginale. Avem un personaj antagonist cerşetorului: omul de bine, românul adevărat care nu dă bani copilului ca să-şi cumpere părinţii alcool sau ţigări, ci care într-un gest de mărinimie oferă o pâine copilului. O chestie cam rasială, artificială, dacă e să mă întrebaţi. O modalitate prin care majoritatea etnică se spală pe mâini de orice responsabilitate în ceea ce priveşte orice categorie socială marginalizată. Vedeţi că au apărut bancuri sarcastice şi despre pensionari, deşi imensa lor majoritate au nişte pensii ne-nesimţite.

Eu nu dau bani cerşetorilor, dar dau câte ceva bun copiilor care cerşesc: un covrig, un măr, o banană, o roşie ceva. Adică respect principiul ăla "Nu daţi bani la cerşetori". Nu văd totuşi niciun interes la vreo instituţie publică pentru implicaţiile sociale, educaţionale ale fenomenului cerşetoriei printre copii. De fapt, de ce mă mir, pedofilii din Vest au tot luat copii din România, italienii fac trafic de organe de copii români, copiii cu nevoi speciale din România sunt afectaţi de "standardul de cost" impus de nişte guvernanţi insensibili care-şi trimit odraslele la studii în Vest pe bani foarte mulţi.

Nene, dă-mi şi mie bani de pâine.

Nene, auzi, am spus BANI de pâine, nu pâine.

Copiii necăjiţi sunt invizibili din punct de vedere social. Poate cu excepţia sărbătorilor (Crăciun, Paşte) şi a campaniilor electorale. Să mai spună cineva că românii nu sunt ipocriţi...