Reflecţiile de luni

Diplomaţia românească- o expresie de dânşii inventată

Cu zgomot asurzitor de tancuri şi mitraliere, sub "blânda" şi "pacificatoarea" supraveghere a trupelor SS şi NKDV, Al Doilea Război Mondial porneşte prin alianţa temporară a doi vechi duşmani înverşunaţi, Imperiul Germanic condus de demogogul şi populistul naţional-socialist Adolf Hitler pe fundamentele Germaniei şi Austro-Ungariei, şi Imperiul Rus, condus de demagogul şi populistul comunisto-socialist I. V. Stalin, care invadează împreună ţări cărora Arbitrii Civilizaţiei Europene (Marea Britanie şi Franţa) le garantaseră securitatea. Se sfârşeşte cu alianţa dintre unul dintre iniţiatorii WW2, Rusia, cele 2 Mari Puteri Europene laşe şi slăbite şi un nou jucător, SUA.

România (Principatele Unite-Moldova şi Ţara Românească) şi-a dobândit independenţa faţă de Imperiul Otoman (sprijinit de Imperiul Britanic) cu ajutorul Rusiei. Şi-a alipit Ardealul prin bunăvoinţa Rusiei care a sancţionat eşecul Germaniei în WW1. Cele două ţări, România şi Rusia, au fost aliate în Primul Război Mondial împotriva Germaniei. În Al Doilea Război Mondial, implicarea României Mari a fost predominant în favoarea vechiului duşman, Germania, şi în defavoarea vechiului aliat, Rusia.

Păstrarea sferelor de influenţă convenite prin acordurile de la Ialta (1945) şi Malta (1989)

"Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!" (Caragiale)

Coeziunea provinciilor româneşti a deranjat permanent pe nostalgicii Imperiului Austro-Ungar, care au atras recent şi Polonia, dar şi pe fostul sponsor al Imperiului Otoman, adică fostul Imperiu Britanic, care a cedat problemele est-europene diplomaţiei berlineze.

Vestul "prieten" vrea (sau nu se opune la) ruperea Ardealului într-o provincie autonomă sau Confederaţie Ungaro-Transilvană, iar Estul "duşman" vrea separarea Moldovei de dincoace de Prut de patria-mamă şi unirea cu o Basarabie rusificată şi pauperizată, dar şi cu teritoriile istorice din Bucovina de Nord aparţinând acum Ucrainei.

Interesele americane şi europene au dictat fărâmiţarea Iugoslaviei clientelare Rusiei, atragerea noilor state balcanice în sfera de influenţă a NATO şi UE, şi apariţia statului Kosovo, sponsorizat de troica SUA-Marea Britanie-Germania. Răspunsul Rusiei nu s-a lăsat aşteptat, Imperiul Rus revendicând părţi din Georgia, Ucraina şi Moldova prin operaţiuni militare restrânse teritorial şi temporal. Fostul prieten al României din 1877 şi-a plantat cârtiţele taman în ţările unde Ministerul român de Externe duce o politică aşa-zis agresivă, de fapt rizibilă.

Diplomaţia românească, dirijată din afara ţării, îşi arată, iarăşi, limitele (in)competenţei nereuşind să obţină sprijinul britanic explicit în contrapartidă cu revendicările nostalgicilor austro-ungari şi nereuşind să aducă intervenţia de echilibru a SUA la Nistru faţă de expansiunea spre Vest a Rusiei (ca şi cum Turcia şi China ar sta ele cu mâinile în sân). Cum a reuşit diplomaţia românească să asiste neputincioasă, nebăgată în seamă de vreo cancelarie occidentală, la alianţa dintre Ungaria, fostă aliată antiotomană, şi Rusia, şi la alianţa dintre Polonia, vechi aliat antiotoman, şi Germania asta numai specialiştii pot stabili.