Sub ochii mei se prăbușește ireversibil, într-o liniște rău-prevestitoare și într-un mod mișelesc organizat, vechea Românie, a bunului-simț, a iubirii de țară și a stabilității morale. Pe ruinele României în care am devenit eu, se construiesc, în paralel, două alte Românii: România progresistă, constructorii fiind adepții globalizării, și România ultranaționalistă, constructorii fiind adepții modelului civilizațional rusesc.
Am avut ocazia să urmăresc, cu mare mirare, cum s-au ridicat noii politicieni, cu vârsta cuprinsă între 25 și 40 de ani, ai noilor Românii, cu care am făcut cunoștință și pe care i-am înțeles, sub aspectul motivației de a se implica, evident nu pe baza conștiinței proprii. Unii dintre ei sunt de origine modestă, acceptând să-și subordoneze conștiința unui creier central de tip borg, rolul lor fiind de idioți utili. Alții sunt putred de corupți din punct de vedere moral, zilele noastre fiind o ocazie potrivită pentru a profita de deruta comunităților pentru a-și promova interesele meschine. Unii sunt copii de nomenclaturiști ceaușiști și postceaușiști și au acces liber peste tot în societate. Alții sunt foarte inteligenți, dar lipsiți de emoții umane autentice, enunță principiul solidarității, dar ar face orice pentru a ajunge la vârful ierarhiei sociale, clamează patriotismul, dar se pliază rapid intereselor străine.
Mă șochează cât de bine joacă un rol acești vectori de opinie manipulați, cu care am avut nefasta șansă să interacționez, și cât de disperați sunt românii să creadă în arhitecții noilor Românii.
Mesajul imnului național întâlnește inimi slabe și suflete deșarte.
România nu mai există. Este ceva, dar nu mai este o patrie, este un lagăr, cu sectoare bine delimitate și supraveghetori zeloși.
Furie, tristețe, revoltă? Pe cine mai ajută?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu