Noua Ordine Mondială (I)

   Citind cu aviditate despre Ion Antonescu-fascismul românesc, Securitate-comunismul românesc şi Băsescu-atlantismul postceauşist, observ că înţeleg din ce în ce mai puţin din istoria României şi felul în care gândesc românii. Istorie şi adevăr, iată o temă de cercetare pentru un istoric. Ceea ce nu sunt. Nu sunt nici un teoretician al ideologiilor, dar observ că unitatea şi solidaritatea la români sunt o cauză hmm... aproape pierdută. Niciun regim politic modern (susţinut de cultură, propagandă şi forţe de securitate) nu a realizat şi consolidat, în mod constant, ideea de românitate. Aici pot sublinia că, de la o vreme, poate după 2007, nu se mai vorbeşte de loialitatea faţă de ţară, conceptul fiind prea abstract pentru unii, în schimb se vorbeşte despre loialitatea faţă de o comunitate specifică, bine definită ca valori, scopuri, mijloace şi exponenţi. Din această cauză, se vorbeşte permanent despre loialitatea faţă de o confesiune religioasă, comunitate etnică, grup politic, categorie socio-profesională. Constituţia ne vorbeşte de un stat unitar, ceea ce este un deziderat politic, nu o constatare factuală. Alte ţări, cu un trecut imperalist, sunt văzute drept state unitare, deşi au şi ele probleme de identitate: Franţa, Turcia, China.

   Unde se îndreaptă România? Trăim oare într-un stat-fantomă în care nimeni nu este ceea ce vrea să pară a fi? Avem graniţe stabile din 1989 încoace, dar cu ce preţ oare? Cum poate fi văzută o ţară care plăteşte tribut unora sau altora pentru a menţine o suveranitate ideală? Putem compara despăgubirile de război cu "investiţiile" străine? Alţii au putut să aibă un cuvânt greu de spus în Europa şi în lume după prăbuşirea URSS: Polonia, Ungaria, Cehia. Ce boală macină ţara şi pe români? Cine este majoritar şi cine este minoritar? Suntem egali cu toţii? Putem fi orice şi oriunde? Ne îndreptăm spre extinderea graniţelor, consolidarea lor sau dispariţia lor?

   Mă amuză dispariţia subită a autodeclaraţilor daci şi apariţia intempestivă a noilor naţionalişti.

   De un lucru sunt sigur: cei care ne creează (fabrică, manipulează) identitatea din afară nu ne sunt prieteni. Suntem incomozi pentru vecini, iar confuzia pe planul identităţii naţionale permite deja prea multe.