Înainte de 1989,
poporului român i se cerea supunerea față de Partid, cel mai adesea supunerea
se realiza prin teroarea Miliției și a Securității, instituții care nu au dispărut vreodată
din peisaj. Uneori, românii căutau și găseau alinare în rândul Bisericii
Ortodoxe, un concurent ideologic tolerat. Cercetări documentare recente ne
arată că în rândul tuturor cultelor creștine de dinainte de 1989 exista
fenomenul turnătoriei și al colaboraționismului care implica atât preoți, cât
și funcționari mărunți.
În zilele noastre,
Partidul (Comunist Român) a fost înlocuit de hibrizi de genul PNL, PSD, PMP, USR,
Alianța Noastră România și PRU, himere create și întreținute de Noua
Securitate din jurul Serviciului ”Român” de Informații. Libertățile religioase
prost înțelese au dus la canibalizarea cultelor creștine și penetrarea
globalismului ateu. Nu de puține ori, activitățile misionare au oferit
acoperire pentru altfel de activități.
M-am aflat
sâmbătă, 21 octombrie a.c., în orașul natal, în interes personal. Am aflat, din pură întâmplare, de ”proiecția
specială” nocturnă a filmului ”Un pas în urma serafimilor” (2017) la Casa de Cultură a
Sindicatelor. Taman când îmi cumpăram bilet, am observat pe un domn de la
presă, un acoperit al serviciilor deplin conspirat, trăgând cu ochiul pe
oglinda-document a sălii de spectacole pentru a vedea impactul proiecției, respectiv numărul de biletele cumpărate. În orașul natal, toată
presa este arvunită serviciilor secrete, fie ele oficiale sau paralele,
deoarece nu există un om cinstit care să vină cu bani de acasă pentru a face
jurnalism independent. Nu a fost vreodată cazul în urbea mea natală, orașul de
unde au plecat Sorin Ovidiu Vântu, patronul FNI, Radu Timofte, patronul SRI, și
Ioan Chelaru, patronul masoneriei locale.
Filmul prezintă
povestea lui Gabriel (”Gabi”), elev de clasa a 9-a la Seminarul Teologic
Ortodox ”Sf. Gheorghe” din Roman (acum se numește ”Episcop Melchisedec”), admis
pe baza șpăgilor oferite de părinții săi conducerii ficționale a seminarului,
detaliu menționat încă din debutul filmului. Elevul de clasa a 9-a intră într-un
colectiv extrem de dezbinat, elevii venind din medii diferite, cu interese
diferite și aspirații diferite, având un preot-diriginte ticălos din punct de
vedere moral. La început timid și retras, Gabi, forțat de preotul-diriginte să
joace cartea trădării colegilor, devine un adolescent răzvrătit, atât doar că se
manifestă cu raportare strictă la mediul bisericesc. Printre calitățile sale vehement
clamate, se numără: fumatul, alcoolismul, chiulul, farsele, delațiunea, influențabilitatea,
relațiile sexuale cu o prezumptivă minoră. Învață de la preotul-diriginte care
ajunge directorul Seminarului să nu aibă încredere în nimeni și să afișeze o
prietenie aparentă.
Preotul-diriginte,
ulterior devenit director, are un nume interesant, Ivan, prenumele nu apare în
film. Numele are o dublă rezonanță: sovietică și comunistă. Acesta controlează
cu o mână de fier Consiliul de Administrație al Seminarului, unanim masculin, și
cultivă delațiunea între elevi. În mod surprinzător, pe la sfârșitul filmului,
Ivan cere relații de la elevi și despre lumea exterioară Seminarului.
Aspectele de
autenticitate a filmului sunt date de evocarea defunctului club Hera din ”Groapă”, loc
numit de birocrația administrativă pietonalul Ștefan cel Mare, prezența cabinei
telefonice cu cartelă telefonică, și paracliserul Seminarului.
Acțiunea are loc
la mijlocul anilor 1990, atunci când regizorul Daniel Sandu își desfășura
studiile teologice la adevăratul Seminar în perioada 1993-1998.
Din punctul meu
de vedere, nu există un erou în film, ci 2 antagoniști: Gabi și Ivan. Sfârșitul
filmului ne găsește cu un Ivan în postura de director al Seminarului concediat
și un Gabi care rămâne (aici îmi aduc aminte de sloganul lui Andrei Postolache
de la Partidul Pentru Iași-USR Iași, ”Cei care nu plecăm”), dar iremediabil
compromis moral.
Filmul debutează
cu o scenă de violență asupra lui Gabi întreprinsă de preotul-diriginte Ivan în
văzul colegilor, rămasă nesancționată. Sancționată va fi infracțiunea de
încălcare a secretului corespondenței elevilor seminariști de către directorul
Ivan, infracțiune provocată chiar de Gabi pentru a-l compromite pe
”torționarul” Ivan.
Filmul nu a fost sprijinit
financiar de către Centrul Național al Cinematografiei, mai mult ca sigur că
regizorul Daniel Sandu nici nu a căutat acest sprijin, ci a fost sprijinit de
subsidiara din România a companiei germane Videolink.
Deși filmul are
un singur actor de renume, Vlad Ivanov în rolul lui Ivan, totuși acțiunea se
desfășoară în jurul a 2 personaje: Ivan și Gabi.
Filmul se
sfârșește printr-o presupusă filmare reală, editată, cu foști seminariști care,
la fel și în film, încearcă se stoarcă bani prin corespondență de la tinere
folosind identitatea unui tânăr fictiv.
Filmul nu explică
deloc titlul, explicația venind ulterior de la regizor: elevilor seminariști li se
spunea ”serafimi” de către ceilalți liceeni care chiuleau și ei în clubul Hera.
Aflu că regizorul
Daniel Sandu a mințit de 2 ori publicul din sala de spectacole: prima dată a
mințit, raportat la interviul de pe ViceNews România, că atmosfera la Seminar
s-a înrăutățit, și că nu a avut o aplecare spre cultură în timpul studiilor
teologice, în interviul de pe Vice spunând că a găsit o evadare în muzica de pe
MTV, post occidental aflat la debut în acele vremuri în România.
După ce s-a
terminat proiecția, regizorul Daniel Sandu a îndemnat pe tinerii din sală (de
ce doar pe tineri?) să respingă dogma creștină, să nu accepte formalismele,
convențiile și să practice rebeliunea, împotrivirea, rezistența. Un discurs pe placul tinerilor din sală,
dintre care mulți aparținând fie găștilor de cartier, cultelor neoprotestante
sau cluburilor de tineret masonice reunite în Kult Hub.
Analizând tot
fenomenul creat de Daniel Sandu cu al său film pornografic, realizez următoarele:
-scenele de sex
cu minori (deși, probabil, actorii aveau peste 18 ani, probabil) au devenit un
lucru tolerat atât în spațiul public, cât și în mediul artistic, respectiv
cinematografia noului val de regizori români, iar prezența copiilor sub 15 ani
la astfel de proiecții a devenit și acesta, la rândul său, un fenomen îngăduit
-îndemnurile
adresate tinerilor vizează instalarea globalismului ateu, opus ortodoxismului
valorilor naționale
-filmul ”Un pas
în spatele serafimilor” vine să reaprindă animozitățile legate de BOR, după
scandalurile legate de Pomohaci și Corneliu Onilă
-filmul a beneficiat de o notorietate unanim pozitivă cu
ajutorul vectorilor de propagandă care au dat noua clasă politică, noul tineret
frumos și liber
-filmul oferă
credibilitate prozeletismului neoprotestant direcționat împotriva BOR
-scena
surprinzătoare cu directorul Ivan care îl folosește pe Gabi pentru a strânge
informații despre lumea din afara Seminarului este un mesaj direct adresat BOR
ai căror preoți sunt nu numai purtători de mesaje, respectiv vectori de propagandă, dar
și culegători de informații din mediul profesional, dar și în comunitate
-Gabi este,
simultan, și erou-model care sfidează abuzurile, abuzând la rândul său de încrederea părinților săi, a prietenilor și a colegilor, dar și
anti-erou care reprezintă o copie mai tânără a directorului Ivan
-spre finalul
filmului, Gabi își acuză părinții că au decis pentru el, fără a ține cont de
dorințele sale, mecanismul atribuirii unei culpabilități pentru propriul eșec
fiind un factor de inginerie socială.
Eu nu văd ca
personajul Gabriel (”Gabi”, o referință biblică la unul dintre cei 3 Arhangheli,
mesager al lui Dumnezeu) să fie supus unui proces fie de maturizare, fie de
transformare, fie de reformare sau alte asemenea. Experiențele sale îl tarează,
îl pervertesc, îl dezumanizează.
Nu-mi pare rău că
am cheltuit 10 lei pe un bilet deoarece am primit confirmarea că: 1. are loc o
amplă operațiune de îndoctrinare neomarxistă a tineretului român pe linia
pseudo-rezistenței prin cultură, 2. artiștii au redevenit instrumente ale
propagandei oficiale așa cum au fost și înainte de 1989, 3. inversiunea
valorilor morale este susținută de Noua Securitate interesată să manipuleze,
prin inginerie socială, noile generații.
Filmul se sprijină
pe clișee cinematografice occidentale de semn invers: un Harry Potter care nu are prieteni adevărați și
adolescenții din Saga Amurg care, de data aceasta, nu au trăiri pozitive. Taman
acele ziare, site-uri și bloguri care au susținut și susțin protestele securistice
din ultimii 6 ani și noul tineret globalist au promovat acest film,
responsabilă fiind Secția de Propagandă nu a Partidului, ci a Noii Securități.
Felicitări, ați
mai servit încă odată țara intereselor globaliste! Artiști din toate colțurile
lumii, uniți-vă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu